Daca ar zice doar altii, nu ar fi o asa mare problema, dar o zicem noi despre noi in fiecare moment. Si sa ne intelegem: sa nu confundam crezurile limitatoare cu lipsa unor cunostinte sau aptitudini.

Crestem invatand ca mereu mai trebuie sa facem ceva, sa fim mai buni decat rudele noastre, parinti, colegi, prieteni de joaca. Si mereu apare cineva mai bun si nu numai asta, dar trebuie sa fim cei mai buni in fiecare domeniu al vietii noastre.

Copii fiind, trebuie sa avem doar note de zece, poate si performanta in sport, sa cantam dumnezeieste la un instrument si eventual sa fim campioni europeni la matematica.

Ca adulti, miza este si mai mare. Statutul social, familia, casa, masina, vacantele exotice postate cu emfaza pe Facebook, bauturi cu umbrelute si plaje de carte postala.

Si surpriza: desi muncim ca nebunii, niciodata nu e sufficient. De fapt, nu suntem suficienti. Mereu este cineva mai tanar, mai slab, mai educat. Mereu iarba e mai verde in gradina vecinilor.

Si cum ar fi daca am spune stop? Pana aici! Si daca am accepta ca nu suntem perfecti si ca nu vom fi niciodata, ca poate lucrurile pentru care luptam nu sunt ceea ce vrem cu adevarat? Ca ne-am stabilit standarde imposibil de atins si chiar daca le atingem, avem grija sa le mutam imediat, tot mai sus.

Ca indiferent de ce cred ceilalti, avem o multime de calitati, ca am realizat mai mult decat am sperat si ca viata trebuie traita si pentru bucuria de a fi, nu doar de a face si de a avea.

Ca timpul nu ne astepata sa fim fericiti. Ca mereu vrem ceva, dar uitam sa ne oprim si sa ne bucuram de ceea ce avem deja.

Suntem buni si capabili si vrem sa fim mai mult si asta este extraordinar. Dar este o limita fina intre a vrea mai mult si a fi mereu nefericit ca nu este totul perfect.

Mai renunta la asteptari si bucura-te de drum. S-ar putea ca lumea sa fie un loc uimitor, dar nu ai avut timp sa o vezi cu adevarat.