“In viata trebuie sa faci ce trebuie, nu ce vrei.” Asta am tot auzit in copilaria mea si eu ca o mica rebela ce am fost si am ramas, mereu mi-am pus intrebarea ce inseamna “ce trebuie”. Cine stabileste ce trebuie?

Pentru mine e un “must” sa ma comport cat pot eu de frumos cu toti cei cu care interactionez, sa reciclez, sa am grija de mine, dar in rest tot am dificultati in a intelege ce trebuie si mai ales cine este acel judecator absolut care mi-a stabilit inca de la nastere intreaga viata. De ce trebuie sa fie atat de diferit ce trebuie de ceea ce vreau.

Am renuntat de multe ori la mine si la visurile mele si inca mai fac asta. Poate sunteti ca mine, realitatea va loveste in moalele capului si incearca sa va aduca cu picioarele pe pamant. De parca sunt un personaj din cartile de copii, care pluteste si are nevoie de ghete speciale sa ramana ancorat in realitate.

Realitatea exista, nu o putem nega. Contribuim la formarea ei prin gandurile, actiunile si inactiunile noastre, dar e influentata si de factori pe care nu ii putem controla. Da, surpriza ! Nu putem controla totul, nu suntem Dumnezeu. Putem sa ne gestionam emotiile, sa le folosim si sa nu le mai dam putere. Putem sa ne motivam sa facem si ce nu ne place, daca e benefic pentru sanatatea si obiectivele noastre.

Dar se revin la tema acestui articol, unde renuntam la noi. La maturitate, cand deja avem ani in spate in care am tot auzit ca nu putem sa facem cutare sau cutare, ca trebuie sa fim doctori, ingineri sau avocati, ca trebuie si iar trebuie.

Cand renuntam la noi e foarte greu sa ne regasim, mai ales cand facem din acest “trebuie” nota noastra de succes. Suntem extrem de mandri ca facem ce trebuie pentru noi si pentru familia noastra. Ce daca uram ziua de luni, traficul, masina pe care nu am dorit-o, sau relatia de familie care a devenit o obligatie? Cand ne controlam fiecare gest si fiecare postare ca sa nu ne arate slabiciunile. Ne cream un alter-ego perfect. Postam imagini frumos prelucrate, doar momentele cele mai reusite din viata si suntem intr-un concurs permanent cu imaginea noastra si cu restul lumii, cine e mai frumos, mai realizat. Cine calatoreste mai mult in tari exotice si cine a mai injurat pe cine.

Eu am un spirit destul de competitiv si de multe ori am realizat lucruri doar ca sa dovedesc ca pot. Nu vorbesc despre esecurile mele, de parca nici nu exista. Multa vreme am considerat ca daca lucrez in domeniul dezvoltarii personale trebuie sa fiu extraordinara, sa fiu capabila sa-mi rezolv orice problema si daca maine vreau sa urc pe Everest sa o pot face.

Nu sunt nici pe departe extraordinara si nici nu reusesc sa-mi rezolv singura toate problemele. In iuresul asta nebun al realizarilor si obiectivelor, am uitat cine sunt si ce vreau cu adevarat. Nu vreau sa urc Everestul ca e prea multa zapada, dar probabil ca acum cativa ani, daca ma provoca cineva urcam si acest munte. Ce daca nu imi doream sau si mai rau muream acolo devenind un landmark. Daca e provocare trebuie sa dovedesc ceva.

Cu timpul, si ajutata si de practica Zen, am inceput sa ma detasez un pic de nebunia mea, sa ma caut in fiecare zi si sa ma regasesc in mici gesturi, intr-o carte, intr-o plimbare in parc, in sporturile care imi plac, in munca mea. Regasirea e grea, dar nu mi-am stabilit un termen, probabil ca va fi un proces simpatic si foarte indelungat. Incerc sa ma regasesc in fiecare zi cate putin. Chiar daca fac mai mult din ceea ce “trebuie” sa petrec un timp, cat de mic, cu ceea ce vreau cu adevarat.

Incearca si tu sa te regasesti in fiecare zi, macar incepe cu 5 minute.